Floarea soarelui – istoria unei plante deosebite

Floarea soarelui - istoria unei plante deosebite

Probabil va ganditi ca nu este mare lucru de stiut privitor la floarea-soarelui. La urma urmei, este totusi o planta care se gaseste mai pe peste tot, nu?

Cu toate acestea, are ceva mai mult decat o istorie simpla – de la America pre-europeana pana in Rusia tarista si inapoi – floarea-soarelui (Helianthus annuus) este o planta deosebita, cu o istorie deosebita.

Floarea-soarelui a fost o cultura comuna intre triburile amer-indiene din America de Nord. Ea a fost cultivata in Arizona de astazi si in New Mexico, in jurul anului 3000 i.Hr. Unii arheologi sustin ca ea a fost cultivata inaintea cultivarii porumbului. Planta a fost folosita in multe feluri in radurile diverselor triburi amer-indiene: samanta de floarea-soarelui a fost macinata si amestecata cu faina pentru prajituri si paine, cu diverse legume precum fasole, porumb si dovleac sau a fost servita ca atare, pe post de gustare. Exista si cateva referiri privitoare la stoarcerea uleiului din seminte si utilizarea lui pentru fabricarea painii.

Utilizarile non-alimentare ale florii-soarelui includ vopseaua purpurie pentru textile, vopseaua pentru pictarea corpului sau a altor elemente decorative. Parti ale plantei au fost folosite in scopuri medicinale, de la licori la unguente corporale. Uleiul extras din seminte a fost folosit pentru piele si par. Tulpina uscata a plantei a fost folosita ca si material de constructie. O planta foarte versatila, nu?

Probabil din acest motiv, aceasta planta exotica a fost adusa in Europa, mai exact in Spania, de catre exploratorii spanioli, in jurul anului 1500. De aici, floarea-soarelui s-a raspandit rapid in Europa de Vest, in prima faza ca si planta ornamentala, iar mai apoi ca si planta cu uitilizari medicinale, urmand sa fie acordat un brevet englez pentru stoarcerea uleiului din seminte de floarea-soarelui.

Popularitatea acestei plante a crescut odata cu vizita tarului Petru cel Mare in Olanda – acesta a apreciat floarea-soarelui atat de tare, incat a fost adusa in Rusia si cultivata ca si planta ornamentala, iar, incepand cu 1769, pentru productia de ulei. La popularizarea ei a contribuit foarte mult si Biserica Ortodoxa, interzicand consumul majoritatii oleaginoaselor in timpul Postului Mare, dar nu si pe cel al florii-soarelui.

La inceputul secolului al XIX-lea, fermierii rusi au cultivat peste 2 milioane de hectare de floarea-soarelui, in acest timp, fiind identificate doua specii: una pentru productia de ulei si o alta pentru consumul de seminte de floare-asoarelui ca atare. Au fost implementate programe de cercetare guvernamentale – V.S. Pustovoit a dezvoltat un program de succes de reproducere la Krasnodar, crescand semnificativ continutul de ulei al semintelor – astazi, cel mai prestigios premiu stiintific pentru floarea-soarelui din lume ii poarta numele.

Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, semintele de floarea-soarelui rusesti si-au gasit drumul inapoi in SUA sub denumirea de “Mammoth Russian”. Ele au fost cultivate si folosite ca si furaje pentru pasarile de curte si, in 1926, pentru prelucrarea semintelor in ulei. De aici, acest soi rusesc de floarea-soarelui a ajuns in Canada, primind si licenta din partea guvernului canadian in 1964.

Suprafata americana de culturi de floarea-soarelui a crescut la sfarsitul anilor ’70 la peste 5 milioane de hectare, datorita cererii europene puternice de ulei de floarea-soarelui, cerere stimulata de exporturile ruse din deceniile anterioare, care acum nu mai puteau fi sustinute. In acest timp, grasimile de origine animala folosite pentru gatit au fost afectate negativ, datorita preocuparilor tot mai insistente legate de colesterol. Astfel ca europenii au importat seminte de floarea-soarelui din America, care au fost apoi procesate in morile europene. Europa de Vest continua sa fie si astazi un mare consumator de ulei de floarea-soarelui, dar depinde de productia proprie, importul uleiului si al semintelor pentru concasare fiind destul de mic.

Asadar, intr-un cerc ciudat si plin de evenimente, floarea-soarelui din America de Nord se intoarce acasa, de data aceasta definitiv. Fara indoiala, triburile amer-indiene sunt uimite de calatoriile si peripetiile acestei plante, dar totodata mandri de contributia la aceasta istorisire fascinanta.

Dar de ce atata bataie de cap pentru floarea-soarelui?

Pentru ca semintele crude de floarea-soarelui sunt o sursa foarte bogata de fibre, proteine, fitosteroli, acizi grasi omega 6, vitamine (E, B1, B6, B9) si minerale (mangan, cupru, magneziu, seleniu, fosfor). Aceste mici mununi sunt energizante si antioxidante, sustin reglarea digestiei si indepartarea depozitelor de grasimi din organism, combat oboseala, stresul si insomnia si sunt de un real folos in combaterea depresiei si anxietatii.

Uleiul presat la rece obtinut din miezul semintelor de floarea-soarelui pastreaza o buna parte din nutrientii semintelor, are o aroma mult mai puternica decat cel rafinat si un gust usor amarui. Contine 89% acizi grasi poli- si mononesaturati, si mai multa Vitamina E decat orice alt ulei vegetal. Poate fi utilizat in alimentatie, in cosmetica sau terapeutic, pentru efectul sau diuretic, ca adjuvant in bronsite, etc.

Si pentru a gusta si a ne bucura de aceste minunate seminte, v-am pregatit o reteta foarte sanatoasa!

Crema de floarea soarelui cu sfecla si hrean

Pentru a prepara aceasta crema delicioasa aveti nevoie de

Semintele se scurg bine, se pun in blender impreuna cu sfecla, hreanul si zeama de lamaie si se mixeaza bine. Se adauga, dupa gust, ulei, sare si zahar.

Este o pasta delicioasa, care se poate pastra in caserole la frigider.

Pofta buna!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *